Era primavara, sezonul acela in care se aliniaza planetele si incep imperecherile. Eu aveam 16-17 ani. Ma plimbam prin parc, cand un grup de tineri care jucau volei, mi-a atras atentia. Era acolo, printre ei, o fata ca o zeita. Frumoasa, gratioasa, radioasa. M-am dus direct la ea, cum se duc albinutele spre flori si i-am spus ca vreau sa joc si eu volei… asa ne-am cunoscut.
Corpul ala de zeita si-l intretinea alergand. M-a intrebat daca vreau sa ne revedem a doua zi si sa alergam impreuna. Sigur ca da! I-am raspuns, desi nu mai alergasem de un secol. Spre norocul meu, anii in care facusem sport, m-au ajutat si nu am lesinat… Ei ii placea umorul meu… Mie imi placea rasul ei… asa ne-am sarutat.
Zilele treceau si noi ne placeam din ce in ce mai mult. Radeam, ne sarutam si era greu sa ne suparam din ceva. Spre exemplu, intr-o seara de Paste, am mers ca toata lumea la inviere. Ea isi luase niste haine elegante si pantofi cu toc. Se cam impleticea in ei si la un moment dat a reusit sa-si rupa un toc. Asta e o tragedie pentru orice domnisoara insa eu am salvat situatia incepand sa rad, spunandu-i ca poate merge desculta iar apoi am luat-o pur-si-simplu in brate si am dus-o asa, razand, pana acasa. Lumea se intorcea pioasa de la biserici, cu lumina iar noi ne hlizeam ca in noaptea nuntii trecand pragul… asa ne-am iubit.
Trecusera deja cateva luni de cand eram impreuna, cand i-am propus sa-i fac niste fotografii. Orice zeita e in sinea ei fotomodel asa ca a acceptat sarindu-mi de gat si pupandu-ma. Eu aveam un aparat mediocru, un Smena 8m. Am cumparat un film FUJI color cu 36 de pozitii. Ea s-a imbracat frumos, s-a aranjat, zeiificandu-se si mai mult. O zi intreaga am mers in diferite locuri, unde i-am facut fotografii. Primele doua fotografii erau portrete cu chipul ei de zeita si flori de magnolie de-abia inflorite. Avea un par negru, superb, care contrasta in mod placut cu florile alb-roze. Apoi i-am mai facut inca doua fotografii, mai largi, sa-i pun in evidenta formele senzuale, undeva pe langa coloanele Teatrului de Vara Mihai Eminescu. Tot la coloane am facut si o poza cu declansare automata, cu noi doi, singura fotografie in care aparem impreuna. Ne-am plimbat apoi cu barca si i-am facut inca 2-3 poze superbe cu ea, barca si lacul. Au mai fost portrete cu ea zambind, trecandu-si mana prin par, jucandu-se, razand sau privind ganditoare. Apoi gasind un automobil de scump, i-am facut si o poza superba cu el. Am facut cam tot ce-mi trecea mie prin cap, la cei 17 ani si cu “vasta” experienta de fotograf de pana atunci. Un film avea maxim 36 de pozitii. Il trageai cu o rotita, poza dupa poza, si te gandeai foarte bine pe ce le consumai. Faza interesanta este ca in ziua aceea, trecusem de 36 de pozitii… 37… 38… daca puneai filmul in aparat pe intuneric, asa cum faceam eu, mai castigai cam 2 poze… 39… 40… mi-am dat seama ca ceva e in neregula… am mai facut 41… 42…. si m-am gandit ca poate s-a intamplat ceva cu mecanismul si tot reexpun ultimul cadru, asa ca m-am oprit si am derulat filmul inapoi in caseta. Am condus zeita acasa, am scos filmul si a doua zi l-am dus la developat. A mai durat doua-trei zile pana cand am mers sa ridic pozele superbe pe care le facusem. Cine nu a fotografiat pe film nu stie ce emotii aveai. Dadusem de niste rotite si apasasem pe un buton dar nu stiam exact ce a iesit, pana cand nu vedeam fotografiile pe hartie. Intotdeauna era un entuziasm amestecat cu teama. In ziua aceea, rezultatul meu a fost un film voalat, negru, gol, nimic. Ratasem nu o poza ci un film intreg. Asa am sfeclito.
Nu mai patisem pana atunci o asemenea rusine. Mi-am dat seama imediat ce se intamplase: nu pusesem bine filmul. Zeita care nu intelegea scuzele mele tehnice si care isi dorea foarte mult pozele alea superbe, s-a suparat foarte tare pe mine. Ba chiar m-a acuzat ca nu vreau sa ii dau pozele. Pe vremea aceea era nasol sa iti superi prietena pentru ca nu aveai nici facebook mesenger, nici whatsapp, nici macar sms… trebuia sa o suni pe telefonul fix, la care raspundeau parintii si nu aveai mai mult de una-doua sanse sa-i spui ca iti pare rau. Asa ne-am certat.
A fost prima lectie dureroasa de fotografie. Ulterior am pus filmele in aparat numai pe lumina si chiar le lipeam cu scotch de tamburul care le tragea. Cand mi-a iesit prima poza miscata am invatat sa pun aparatul pe ceva, sa folosesc declansarea automata si sa obtin cadre mai clare, chiar si noaptea. Am trecut apoi la aparate mai scumpe si mai bune. Am cunoscut un fotograf asiatic care m-a invatat primele reguli de compozitie. Apoi a urmat internetul. Am urmarit zeci de websaituri si am vazut milioane de fotografii. Am trecut pe aparate digitalele si am inlocuit greselile cu experimentele, invatand mai rapid. Am folosit setarile cu scenele, apoi prioritatile, iar cand nu imi iesea ce voiam, am invatat mai mult despre aparate si am trecut la setari manuale. Cand am ratat poze in manual am inteles ca unele setari automate sunt bune. Cand am sters din greseala primul card am invatat sa fiu atent la copiat si formatari. Cand mi s-a blocat primul card, am invatat cum sa recuperez poze. Cand am ars un hard am invatat sa fac backup. Am citit zeci de carti de fotografie si am vizitat marile muzee ale lumii find preocupat de arta. Am devenit pasionat de arhitectura si design ajungand sa lucrez in domeniu. Incepusem sa arat fotografiile si altora si mi se spunea ca am talent si ca sunt creativ. Atunci am participat la primul meu concurs foto, in Italia, unde am castigat un premiu care valora cat salariul meu pe un an din Romania. Cand am crezut ca nu mai am ce sa invat m-am dus si am facut cea mai buna scoala de fotografie. Cand mi s-a spus ca sunt proaste pozele trimise pentru examen, m-am dus si am facut cele mai bune poze de pana atunci. Am inceput sa gresesc mai putin si sa experimentez mai mult. Am intrat in multe grupuri foto. Am inceput sa ii invat si pe altii din ce stiu. Am pus atata pasiune incat nici nu mi-am dat seama cand pasiunea a devenit profesie. Am castigat din miile de greseli facute pana atunci. Si am gresit atat de mult incat astazi fotografia ocupa un loc principal in viata mea. Asa am ajuns fotograf.
PS: inca mai gresesc uneori.