Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Painting: Two Trees of Valinor by  kuliszu

Am fost doi copaci care au trăit toată viaţa plantaţi unul în faţa celuilalt… rădăcinile noastre se împletiseră de când eram copii, însă ne rugam zi de zi să bată vântul, ca sa te pot mângâia cu crengile mele… Ne-am privit în fiecare primavară, cum înflorim, pe rând… ne-am scuturat de petale unul către celălalt şi ne-am aruncat fructele, toamna, la picioare… chiar şi frunzele noastre moarte, răscolite de vânt puteau fi împreună, numai noi, doi copaci, nu ne puteam îmbrăţisa.

Au trecut anii, ne-am resemnat şi ne-am uscat… n-am mai înflorit, n-am mai făcut fructe, nici frunze nu ne mai dădeau, de ciuda… aşa că într-o zi au venit oamenii şi ne-au tăiat. Ne-au pus pe foc şi credeam că totul s-a sfârşit. Chiar mă bucuram că ard şi nu o să mai ştiu nimic. Şi întradevar am uitat totul…

Din cenusa mea, s-a plămădit un om. Un om care a învăţat să meargă, să vorbească, să aibă visuri măreţe şi să suspine. A mers zi de zi îmbrăţişându-i pe cei din jur fără să ştie de ce simte nevoia asta. Indiferent de cât de grăbit era, s-a oprit în fiecare primăvară să admire copacii cu flori. A avut suisuri şi coborâşuri, a iubit şi a suferit… a trecut prin atat de multe încat într-o zi, când te-a întâlnit pe tine, nici nu şi-a dat seama din prima privire cine eşti. Nici din a doua, nici din a treia. I-a luat ceva timp până să vrea măcar să te cunoasca mai bine. I-a luat ceva timp să se apropie… I-a luat ceva timp să te sarute… Însă apoi l-ai strans în brate atât de tare încat v-aţi dat seama, în acel moment, că eram noi doi.

de Liviu Voicu, 11 noiembrie 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *